|
|
 |
 |
|
| Memoriam Constantin Ceraceanu |
|
Constantin Ceraceanu si imperativul marturisirii
I. Combustia culorii
Unde poate fi asezat Constantin Ceraceanu, acum, cīnd existenta sa este deja istoricizata, īn contextul artei romānesti; īn rīndul pictorilor uitati, ignorati, boicotati etc.? Iata o īntrebare careia nu i se poate raspunde chiar asa de simplu.
Īn primul rīnd nu i se poate raspunde, pentru ca el nu a fost uitat, iar faptul ca nu a fost si nu este cunoscut reprezinta cu totul altceva. Constantin Ceraceanu, practic, n-a existat īn arta romāneasca si, īn afara unui cerc foarte restrīns de prieteni, nimeni nu i-a cunoscut pictura. Īn al doilea rīnd, raspunsul este dificil pentru ca opera lui s-a istoricizat īn mod abuziv si īn plina contemporaneitate, iar acest lucru face din judecata critica un exercitiu cu totul nefiresc. Astfel, desi artistul zace dramatic īntr-un con de umbra, el nu a ajuns acolo printr-o regresie a perceptiei publice, printr-o iesire tacuta īn decor, ci acolo a fost īntotdeauna, iar tīrzia sa aparitie publica echivaleaza cu descoperirea surprinzatoare a unui ciudat fenomen natural. Si Constantin Ceraceanu chiar asta si este: un impresionant fenomen natural. Cīnd, cu mai multi anii īn urma, i-am vazut doua lucrari īn galeria lui Dan Tudor din Rāmnicu-Vālcea, reactia nu a fost una de ordin cultural, adica acel amestec bine cunoscut de contemplatie si dubitatie livresca, ci una aproape organica, brusca si revelatoare ca un impact fizic. Desi, īn mod conventional, cele doua lucrari se īnscriau prin toate datele īn categoria previzibila a picturii si puteau fi clasate muzeografic drept ulei pe pīnza, īn esenta ele erau o marturisire ingenua, deconspirarea frusta a unei stari de urgenta si invitatia imperativa de a participa la un spectacol al lumii pe care niciodata nu ai avea privilegiul de a-l descoperi de unul singur. Īn mod īntīmplator sau, cine stie, poate ca nu, cele doua lucrari erau perfect complemetare: una venea direct din cutremurele si din strigatele disperate ale lui Van Gogh, din acea pietate extrema care, la prima vedere, poate fi confundata cu imprecatia si cu blasfemia, iar cea de-a doua se aseza pe un discurs de alburi angelice, de o seninatate si de un echilibru apropiate celei mai pure dintre ipostazele clasicitatii. Dar si īn cazul uneia, si al celeilalte, un fapt era indiscutabil: ele erau gīndite si realizate la o temperatura īnalta, iar culoarea, idiferent de natura pigmentului si de puterea lui calorica anticipata, era sustinuta prin explozii repetate, prin revarsari sangvine si prin incontinente stari de extaz.
II. Nebanuita putere a lucrurilor mici
Cu toate acestea, Ceraceanu este, īn esenta, un intimist, īnsa lumea lui, fie aceea deschisa, a peisajului, fie aceea delimitata sever, a interiorului, este una a senzatiilor pure si a unei vizualitati debordante. Īn acest sapatiu atīt de restrīns, cu atīt de putine evenimente si total inapt de a genera desfasurari epopeice, pictorul īsi gaseste cele mai puternice argumente ale libertatii. Chiar si atunci cīnd obiectele sīnt marcate, iar prezenta lor este indiscutabila de multe ori ele sīnt adevarate porti catre lumea copilariei, cum ar fi calutul de lemn care se plimba obsesiv prin nenumarate imagini privirea trece dincolo de opacitatea lor concreta si dezvaluie stocul imens de de energie si de culoare camuflat īn morfologia acestora. De la observatia cea mai banala si de la obiectualitatea cea mai previzibila a lumii din jur, Ceraceanu se ridica la abstractia pura a limbajului si la potentialul infinit al culorii virgine, spre a reveni, apoi, la inocenta edenica a obiectelor mici si īnsingurate. Fara nici o povestire explicita si īn afara oricarui discurs periferic, exista īn viziunile artistului proximitatea continua a unei maternitati difuze, presentimentul securizant al unui vast freamat placentar. Un amestec de teama si de bucurie, de explozie si de prabusire, de instinct al recluziunii si de vocatie a dezmarginirii strabate prin toate compozitiile sale, indiferent de identitatea lor imediata. Temperamentul sau, vulcanic si riguros īn acelasi, timp se manifesta irepresibil, reconstruieste lumea reala, īi distruge formele episodice si īi transfera esenta īn realitatea incoruptibila a limbajului, deposedat de orice sarcina anexa. Gestul mecanic, materia densa, asemenea unei lave īncremenite pe versantul craterului, particularizeaza īn plus, prin insemnele unei mari energii launtrice, aceasta fascinatie salbatica īn fata culorii, o fascinatie primitiva si magica, situata cu totul īn afara stereotipurilor culturale. Desi aceasta pictura este lipsita de orice ideologie, prin consecinte ea se apropie, ca dinamica a privirii si ca anvergura a gestului, de atitudinile fovistilor fata de expresia artistica, īn general, si de limbaj, īn particular. Dar indiferent unde ar putea fi plasat acest demers īn ansamblul fenomenului european, īn spatiul modernitatii si al contemporaneitatii artei romānesti el este absolut singular si deschide portile unei problematici cu totul necercetate pīna acum. Iar daca ar fi sa facem si trimiteri istorice, de la Tuculescu īncoace nici un temperament artistic nu s-a manifestat cu o asemenea forta, dar cu o forta careia i se adauga si o imensa candoare, fapt care īmpinge decisiv conventia artistica īnspre actul profund al devotiunii si catre gestul īnalt al celebrarii.
Pavel Susara
|
|
 |
|
|
